Am crescut cu desenul si el cu mine

Cand suntem mici, toti ne dorim sa devenim ‘cineva cand vom fi mari’. Astronauti, calareti, doctori, cazurile clasice. Bine, mai apare si cate un copil ciudat care vrea sa fie bandit sau ‘musafir’, ca am auzit-o si pe-asta. Dar majoritatea prefera sa fie mamici, vanzatoare, doctori, si alte job-uri pe care mai incolo le vor considera fie plictisitoare, fie chiar oribile. Ei bine, cand eu eram mica si ma intrebau ceilalti ce vreau sa fiu cand o sa ma fac mare, le raspundeam ca vreau sa desenez. Da, asta a fost singurul lucru pe care l-am iubit ca si copil si pe care l-am facut de cand am putut tine un creion in mana. Asta a fost marea mea pasiune, activitatea pe care as fi ales-o oricand, lucrul pentru care saream peste masa de pranz sau orele de v-ati ascunselea cu vecinii de peste drum. Nu-mi pasa. Preferam singuratatea, o foaie si niste creioane.

Mai tarziu, pasiunea mi s-a dezvoltat, incepand sa am preferinte si in privinta desenului. Astfel, am inceput sa prefer creioanele in favoarea acuarelelor, creioanele colorate in favoarea celor de ceara si tot asa pana am ajuns sa descopar ce-mi place cel mai mult. Desesnul in creion. Fara culoare, fara pete de acuarele imbibate pana la refuz in apa, fara par lasat de la pensule. Un singur creion si o coala curata de hartie imi erau de-ajuns cat sa nu mi se auda gura enervanta de copil prin casa. Pe la 12 ani, am descoperit creioanele grafit si creioanele mecanice, si faptul ca fiecare creion are alt efect pe foaia de lucru. Bineinteles, atunci m-am indragostit si mai tare de acest minunat mod de a crea arta. Mii de hartii mazgalite si re-mazgalite, pline cu schite si desene mai proaste sau mai reusite. Plansete, nervi, disperare cand nu reuseam ceea ce-mi propuneam cu peisajul acela de iarna la care muncisem vreo doua luni. Nu dupa multa vreme, si eu si desenul am trecut la o noua etapa cand am incercat sa facem pentru prima oara un portret. Portret in creion, bieninteles. Si nu mi-a iesit din prima, bineinteles.

A durat aproximativ un an ca sa ajung sa fac niste portrete care sa semene cu ce exista in realitate, si un an si doua luni ca sa ating niste rezultate pe care altii nu le-ar fi putut atinge. Azi traiesc din asta si pentru asta. Si asa am invatat ce inseamna cu adevarat sa ai pasiune, sa te dedici unui lucru, sa crezi in el si, mai ales, sa crezi in tine.