S-a terminat...incepem iar?

Un capitol din viata mea s-a incheiat in urma cu ceva timp. Am fost nevoita sa-i spun adio unei persoane foarte apropiate mie, dragi, care imi era ca un frate. Pur si simplu s-a produs o ruptura intre noi, poate am fost prea apropiati si a fost nevoie de aceasta ,,despartire”. A durut si inca doare.
 
M-am gandit ca poate orgoliul a fost prea mare, poate ca din cauza asta nu am fost capabili sa depasim problemele ce au intervenit intre noi si ne-am indepartat unul de altul. Cert e ca nu mai suntem ca inainte, nici pe departe. Ne-am schimbat amandoi, s-a schimbat modul in care vorbim (atunci cand vorbim, rar), s-a schimbat felul in care ne privim, s-a schimbat totul. Eu, stangace, incerc sa-l ocolesc cat mai des. El, increzator, incearca sa repare lucrurile. E greu sa repari ceva spart in zeci de bucatele, ceva care a mai fost lipit si inainte de atatea ori.
 
Totusi, azi m-a cuprins un dor. Dar nu orice fel de dor, ci unul puternic, arzator, care mi-a sagetat tot corpul. Nu ma intreba de ce mi s-a facut dor pentru ca nu stiu: de conversatiile noastre de la 3 noaptea, de glumele noastre, de felul in care radeam cand vorbeam, de felul in care ne incurajam unul pe altul, de noi cei vechi… Nu stiu cum ar fi daca am incerca sa fim din nou ca inainte, probabil ar fi ciudat, dar sincer mi-ar placea.
 
Simt ca povestea noastra se scrie inca, simt ca nu e nici pe departe incheiata, ca mai sunt atat de multe capitole in fata incat ar fi pacat sa punem punct acum. Pe de alta parte, mi-e inca frica sa pun din nou virgula. Nu mai vreau sa fiu din nou ranita de cel mai bun prieten, nu mai vreau sa trec inca o data prin perioada aia in care simti nevoia sa vorbesti cu cineva si iti dai seama ca persoana care te-a ascultat intotdeauna si care ti-a fost alaturi nu mai e. E groaznic, e dureros, e incredibil de de trist. Sa plangi nu poti pentru ca nu vrei sa pari slab si ajungi sa te rezumi la un zambet fals care e suficient pentru a-ti acoperi fata ingandurata.
 
Prietenii ma intreaba daca mai vorbim. Le spun ca nu mai avem nicio traba unul cu altul, doar ne salutam din respect si bun simt. Dar oare asa e? Oare chiar nu mai avem nicio treaba unul cu altul? S-a sters totul cu buretele? Toate amintirile? Mai tii minte cand am aprins o stea? Cu siguranta amandoi stim ca inca ne leaga ceva, ca NU s-a terminat. De ce naiba nu o recunoastem odata? De ce ne e frica sa ne asumam greselile facute si sa fim indeajuns de maturi incat sa ne iertam unul pe altul? Imi lipseste prietenia si compania ta. Imi lipsesti, prietene.
 
Nu stiu ce o sa fie de acum inainte. Nu stiu daca vom mai fi vreodata cum am fost. Poate o sa fim mult mai mult de atat. Nu stiu ce ne rezerva viitorul. Recunosc ca tin la tine mult, mi-ai fost cel mai bun prieten o perioada lunga de timp. Sper sa se rezolve toate lucrurile incet, sper sa reusesc sa-mi potolesc dorul care ma napusteste uneori. Spune-mi prietene, daca as alerga pana la stele sa culeg astrul nostru, ai veni dupa mine sa ma imbratisezi?