Acum cateva zile am vazut la televizor un caz care m-a tulburat. O fetita de 10 ani daca nu am insel, a refuzat sa manace fiindca ii era dor de mama ei care era plecata la munca in strainatate. Nu o condam pe mama ca a plecat, fiindca probabil ii era greu in tara ca multora dintre noi. O condamn insa fiindca nu a fost mama pentru copilul ei. Cum te lasa inima sa stai departe de copilul tau cand stii ca acel copil moare la propriu de dorul tau?
E cumplit! Trist! Si e foarte dureros! Eu doar la gandul ca as putea sa plec departe de minunea mea, ma imbolnavesc. Sa nu o mai aud zambind, razand, plangand! Oare cum pot fi numite mame aceste fiinte fara suflet? Mai deunazi, am vazut la stiri, cum o mama si-a abandonat nou nascutul, intr-un sac de plastic, in toaleta unui tren! WTF???? Pe aia daca as gasi-o, as baga-o intr-un sac si as arunca-o intr-o fantana. Doamne cat de trist, sa ajungi sa-ti abandonezi, sau sa-ti omori propriul copil! E interesant ca niciuna dintre aceste mame nu resping actul in sine, dar resping copilul, produsul actului. Uneori ma gandesc ce ar fi de facut cu astfel de mame? Oricat de mult ma gandesc tot nu reusesc sa aflu un raspuns.