Imi pare rau.

Am incetat sa mai cred in oamenii din jurul meu, acum mult timp. Pe aproape toti ii percep ca fiind, mai devreme sau mai tarziu, motivul unor dezamagiri crunte. Astfel ca, de la o varsta oarecum frageda, am preferat sa stau sub carapacea mea. Fie ca era soare, fie ca era ploaie ori ninsoare, eram intotdeauna in siguranta. Nu vroiam sa explorez necunoscutul, caci imi fusesera suficiente cele cateva mici experimente care s-au dovedit reale esecuri. Asa a crescut in mine nesiguranta. In prezent, inca ma lupt cu ea. Si are multe efecte secundare, pe care le simt in fiecare zi pe pielea mea. Nu ma simt demna de dragostea celor din jur, nu pot sa inteleg de ce el m-a ales pe mine, oglinda imi reflecta o alta imagine decat cea pe care o vad ceilalti. Si mi-e frica de mor! Am iesit, de-a lungul unui proces destul de indelungat, din carapace. Ce fac de acum inainte, insa? Daca am luat decizia gresita? Imi place sa cred ca nu, dar doar timpul imi poate da dreptate.
Ce vreau sa spun eu in acest post? Vreau sa imi cer iertare lui, pentru comportamentul pe care l-am avut in ultima perioada. Nu ma regasesc in actiunile mele. As putea foarte usor da vina pe o a treia persoana, insa ce rost? Imi asum intreaga responsabilitate pentru faptele mele. Doar ca e al naibii de greu sa nu fiu afectata de tot ceea ce mi s-a intamplat. Iar reactiile, supararile, enervarile, toate sunt ca un fel de trenulet ce merge alaturi de mine, oriunde m-as duce. Sau ca o geanta, ca sa sune mai moderna comparatia. Multora le este frica sa intre intr-o relatie, le este frica atunci cand se gandesc ca se poate incheia. Mie mi-e mult mai frica, caci pentru prima data, mi-am scos inima si am pus-o in mana lui. El decide.