Memoria te fixează, în vreme ce istoria se mişcă înainte. E atât de simplu. Obsedat de memorie, nu mai gândeşti nici primii paşi din faţă. Nu e dezirabil sau normal, şi e perfect ilogic. Singura amnistie reală nu e ‘încheierea conturilor’, ci uitarea. Dar o uitare care nu e cecitate vinovată, ci o formă consimţită de uitare: uitarea ca reverenţă, ca reprezentaţie a politeţii, a solidarităţii, a comprehensiunii celuilalt, uitarea ca înţelegere a lumii. O lume căreia trebuie să-i pui punct.
Mă uit uluit în jur. Trebuie să admit. Sistemul (munceşte, consumă, votează şi taci) e încă redutabil. Tot mai obosit de ce se întâmplă; treptată estompare de real. Nu înţeleg pe ce raţionament practic stăm.
Lucrurile care te-au construit, te-au vertebrat, cărora le eşti recunoscător; o carte, o emoţie, un om pe care l-ai întâlnit la timp. Cât de ciudat… Ajungi să deteşti toate astea, cu timpul. Îţi dai seama că nu te vor fi salvat, că ele n-au salvat pe nimeni.
Descoperit în apropiere un nou paradis agreabil, ignorat de ‘turişti’, complet necunoscut.
Când cutreieram în copilărie, cu grupuri, zone muntoase mai puţin accesibile, dădeam uneori peste câte o căbănuţă minusculă, foarte rustică, din bârne solide. Nu putea să aibă mai mult de o cameră şi o bucătărioară. Mi se părea atât de bizară. Găseai întotdeauna cheia deasupra uşii sau sub butucul de lemne. Înăuntru aveai, clădite, provizii de conserve pentru un an, un pat şi o sobă. Pe cărările acelea nu se aventurau oricum decât urşi şi mistreţi. Pădurarul ajungea o dată la două-trei săptămâni, să verifice locul. Erai liber să te adăposteşti, şi plecai lăsând cheia unde ai găsit-o. Căsuţa era accesibilă tuturor. Nu ştiu dacă aşa ceva mai există acum. Când am întrebat ce este, ni s-a spus: ‘E un refugiu’.
Dintotdeauna mi-a plăcut cuvântul.
Mă uit uluit în jur. Trebuie să admit. Sistemul (munceşte, consumă, votează şi taci) e încă redutabil. Tot mai obosit de ce se întâmplă; treptată estompare de real. Nu înţeleg pe ce raţionament practic stăm.
Lucrurile care te-au construit, te-au vertebrat, cărora le eşti recunoscător; o carte, o emoţie, un om pe care l-ai întâlnit la timp. Cât de ciudat… Ajungi să deteşti toate astea, cu timpul. Îţi dai seama că nu te vor fi salvat, că ele n-au salvat pe nimeni.
Descoperit în apropiere un nou paradis agreabil, ignorat de ‘turişti’, complet necunoscut.
Când cutreieram în copilărie, cu grupuri, zone muntoase mai puţin accesibile, dădeam uneori peste câte o căbănuţă minusculă, foarte rustică, din bârne solide. Nu putea să aibă mai mult de o cameră şi o bucătărioară. Mi se părea atât de bizară. Găseai întotdeauna cheia deasupra uşii sau sub butucul de lemne. Înăuntru aveai, clădite, provizii de conserve pentru un an, un pat şi o sobă. Pe cărările acelea nu se aventurau oricum decât urşi şi mistreţi. Pădurarul ajungea o dată la două-trei săptămâni, să verifice locul. Erai liber să te adăposteşti, şi plecai lăsând cheia unde ai găsit-o. Căsuţa era accesibilă tuturor. Nu ştiu dacă aşa ceva mai există acum. Când am întrebat ce este, ni s-a spus: ‘E un refugiu’.
Dintotdeauna mi-a plăcut cuvântul.