M-am trezit intr-una din diminetile trecute si mi-am amintit de o pereche de ochi rotunzi si greoi de albastri. Foarte linistit si cu calm mi s-a conturat pe retina portretul meu personal al lu‘ tanti de la parterul blocului de garsoniere.
O vedeam diminetile cand mergeam la scoala carand o sacosa dupa ea. Ramaneam de fiecare data minute intregi fascinata de goliciunea unei priviri clare ca apele unui golf din Marea Ionica, deloc subminate de ochelarii de tip John Lennon. Tanti, nu stiu cum o chema, nici nu cred ca am stiut vreodata, era cocosata de cei 150 de ani pe care ii petrecuse pe lumea asta. Probabil ca de fapt purta doar jumatate cu ea, doar mie mi se parea ca e de o vesnicie aici si ca va ramane si dupa noi toti. Era zdrenturoasa rau de tot dar cu niste ochi de o frumusete paralizanta. Toata suferinta din lume se stransese intre ridurile de pe fata ei batuta un pic de soare. Parul alb si cu o idee de onduleuri completa armonic o fata de om sfant.
Eram foarte curioasa sa ii aflu povestea dar nu se putea vorbi niciodata cu ea. Pana cand sarmana de ea n-a mai avut bani sa isi plateasca caldura si apa calda si vecinii erau nevrozati ca li se vor taia utilitatile din bloc. Nimanui nu ii pasa ce e cu ea. Se zvonea ca nu mai are pe nimeni sau ca are copii, care nu sunt interesati de soarta ei.
Imi amintesc insa o dimineatza friguroasa de iarna, cand iesisem dintr-un motiv oarecare pe balcon si am vazut-o in zapada, langa garaje, mormaind ceva neinteligibil. Am chemat-o repede pe mama. Of, s-a ratacit saraca… Nu mai stie de ea. Mama mi-a ingramadit doua portocale in mana si m-a trimis sa o ajut sa ajunga acasa. Extrem de neindemanatica si gatuita de emotie, ca trebuia sa ii adresez cuvinte reale, m-am apropiat si i-am spus „saru’mana. haideti, va duc acasa“. I-am indesat portocalele in buzunarul unui palton fara culoare si am luat-o de brat. Mirosea atat de tare a batranete… Am condus-o prin zapada din fata garajelor pana langa blocul ei. „Stiti unde sunteti, da? E bine acum?“. Ochii aceia senzationali erau plini de lacrimi. Stanjenita, am ramas pe mijlocul trotuarului, ca sa ma asigur ca ajunge unde trebuie. Am ramas cu un „multumesc“ inghesuit in ureche de rafalele de vant.
Cateva luni mai tarziu, ma intorceam dintr-o excursie acasa si am observat geamurile larg deschise de la garsoniera ei. „A murit, saraca“, mi-a spus mama. A murit singura, fara sa fie nimeni s-o stranga de mana, s-o asigure ca se duce undeva unde nu trebuie sa stranga bani pentru caldura. Doar pentru mine mai exista o privire albastra, cu o istorie nedescoperita in spate.
O vedeam diminetile cand mergeam la scoala carand o sacosa dupa ea. Ramaneam de fiecare data minute intregi fascinata de goliciunea unei priviri clare ca apele unui golf din Marea Ionica, deloc subminate de ochelarii de tip John Lennon. Tanti, nu stiu cum o chema, nici nu cred ca am stiut vreodata, era cocosata de cei 150 de ani pe care ii petrecuse pe lumea asta. Probabil ca de fapt purta doar jumatate cu ea, doar mie mi se parea ca e de o vesnicie aici si ca va ramane si dupa noi toti. Era zdrenturoasa rau de tot dar cu niste ochi de o frumusete paralizanta. Toata suferinta din lume se stransese intre ridurile de pe fata ei batuta un pic de soare. Parul alb si cu o idee de onduleuri completa armonic o fata de om sfant.
Eram foarte curioasa sa ii aflu povestea dar nu se putea vorbi niciodata cu ea. Pana cand sarmana de ea n-a mai avut bani sa isi plateasca caldura si apa calda si vecinii erau nevrozati ca li se vor taia utilitatile din bloc. Nimanui nu ii pasa ce e cu ea. Se zvonea ca nu mai are pe nimeni sau ca are copii, care nu sunt interesati de soarta ei.
Imi amintesc insa o dimineatza friguroasa de iarna, cand iesisem dintr-un motiv oarecare pe balcon si am vazut-o in zapada, langa garaje, mormaind ceva neinteligibil. Am chemat-o repede pe mama. Of, s-a ratacit saraca… Nu mai stie de ea. Mama mi-a ingramadit doua portocale in mana si m-a trimis sa o ajut sa ajunga acasa. Extrem de neindemanatica si gatuita de emotie, ca trebuia sa ii adresez cuvinte reale, m-am apropiat si i-am spus „saru’mana. haideti, va duc acasa“. I-am indesat portocalele in buzunarul unui palton fara culoare si am luat-o de brat. Mirosea atat de tare a batranete… Am condus-o prin zapada din fata garajelor pana langa blocul ei. „Stiti unde sunteti, da? E bine acum?“. Ochii aceia senzationali erau plini de lacrimi. Stanjenita, am ramas pe mijlocul trotuarului, ca sa ma asigur ca ajunge unde trebuie. Am ramas cu un „multumesc“ inghesuit in ureche de rafalele de vant.
Cateva luni mai tarziu, ma intorceam dintr-o excursie acasa si am observat geamurile larg deschise de la garsoniera ei. „A murit, saraca“, mi-a spus mama. A murit singura, fara sa fie nimeni s-o stranga de mana, s-o asigure ca se duce undeva unde nu trebuie sa stranga bani pentru caldura. Doar pentru mine mai exista o privire albastra, cu o istorie nedescoperita in spate.