Parisul azi. Nu că s-a terminat cu el. Dar ai impresia că o întreagă epocă, ‘literară’ etc., a fost îngropată. Peste 70 de ani, peste 200 – raşi, dispăruţi sub moloz. Cei care au răsărit vegetal deasupra sunt fără milă şi senini, n-au legătură cu nimic.
(Art. Onfray. Discret, Franţa o ia într-o direcţie neaşteptată. Nu ştiu dacă vor propune chiar democraţia directă, ca elveţienii, dar e clar că se schimbă ceva. Lucrurile sunt mai mai mult sau mai puţin coapte pentru un soi de revoluţie internă. Vechea reţea vigilentă a gândirii conforme, consensuale, de promptă reducere la tăcere, e uzată şi se dezintegrează.)
Impresionat că memoria olfactivă e indefectibilă. Poţi uita chipuri, sunete, o mulţime de nume, dar ajunge să simţi un miros pentru a-ţi aminti împrejurarea de care a fost legat. Calea cea mai scurtă spre memoria inconştientă etc.
Mereu auzi aceleaşi lucruri: naţionalism, etnicism, etno-antropologism, etnosimbolism, primordialism, ortodoxism; tare de spaţiu de imitaţie.
Naţiunea asta care e ca şi când ar fi.
Ce deteşti la oamenii graşi? Nu silueta, deformarea feţei sau expresia aceea de năuceală abrutizată. Dezgustător la un trup deformat nu e trupul, ci implicaţiile morale ale unui asemenea trup, presupoziţiile – lăcomie, incurie, abrutizare etc. – care-l determină. E un proces de reflecţie: nu vezi doar fizicul, derulezi în faţă o istorie. Un film. (Vreau să spun, oamenii normali sunt oameni-fotografie: o singură privire îi defineşte, le spune povestea, şi treci mai departe. Ceilalţi sunt oameni-film.)
Informaţie despre delicaţi: Beria consemnează în jurnal că, în prezenţa lui, Stalin a plâns de două ori.
Am observat că elogiul unei unităţi tehnice, al unei aparaturi, e totdeauna ridicol. Citeşti peste zece ani şi te pufneşte râsul.
Punk-ul, ultima formă de raţionalism cartezian. Nici un respect pentru respect, nici un trecut, nici o aderenţă afectivă care n-a trecut mai întâi prin dorinţele tale… E drept, nici tulburare, dar nici speranţă. Defilai singur, ca o conştiinţă pură pe deasupra apelor. O mulţime de scriitori, începând cu H., îl revendică explicit.
Beauvoir: ‘Am remarcat adesea: oamenii ai căror primi ani au fost devastaţi de un exces de mizerie, de umilinţă, de frică sau – mai ales – de resentiment nu sunt capabili, la maturitate, decât de satisfacţii abstracte: bani, onoruri, notorietate, putere, respectabilitate’.
(Foarte bine. Nu e însă clar de ce au satisfacţii abstracte şi cei cu copilării fericite.)
(Art. Onfray. Discret, Franţa o ia într-o direcţie neaşteptată. Nu ştiu dacă vor propune chiar democraţia directă, ca elveţienii, dar e clar că se schimbă ceva. Lucrurile sunt mai mai mult sau mai puţin coapte pentru un soi de revoluţie internă. Vechea reţea vigilentă a gândirii conforme, consensuale, de promptă reducere la tăcere, e uzată şi se dezintegrează.)
Impresionat că memoria olfactivă e indefectibilă. Poţi uita chipuri, sunete, o mulţime de nume, dar ajunge să simţi un miros pentru a-ţi aminti împrejurarea de care a fost legat. Calea cea mai scurtă spre memoria inconştientă etc.
Mereu auzi aceleaşi lucruri: naţionalism, etnicism, etno-antropologism, etnosimbolism, primordialism, ortodoxism; tare de spaţiu de imitaţie.
Naţiunea asta care e ca şi când ar fi.
Ce deteşti la oamenii graşi? Nu silueta, deformarea feţei sau expresia aceea de năuceală abrutizată. Dezgustător la un trup deformat nu e trupul, ci implicaţiile morale ale unui asemenea trup, presupoziţiile – lăcomie, incurie, abrutizare etc. – care-l determină. E un proces de reflecţie: nu vezi doar fizicul, derulezi în faţă o istorie. Un film. (Vreau să spun, oamenii normali sunt oameni-fotografie: o singură privire îi defineşte, le spune povestea, şi treci mai departe. Ceilalţi sunt oameni-film.)
Informaţie despre delicaţi: Beria consemnează în jurnal că, în prezenţa lui, Stalin a plâns de două ori.
Am observat că elogiul unei unităţi tehnice, al unei aparaturi, e totdeauna ridicol. Citeşti peste zece ani şi te pufneşte râsul.
Punk-ul, ultima formă de raţionalism cartezian. Nici un respect pentru respect, nici un trecut, nici o aderenţă afectivă care n-a trecut mai întâi prin dorinţele tale… E drept, nici tulburare, dar nici speranţă. Defilai singur, ca o conştiinţă pură pe deasupra apelor. O mulţime de scriitori, începând cu H., îl revendică explicit.
Beauvoir: ‘Am remarcat adesea: oamenii ai căror primi ani au fost devastaţi de un exces de mizerie, de umilinţă, de frică sau – mai ales – de resentiment nu sunt capabili, la maturitate, decât de satisfacţii abstracte: bani, onoruri, notorietate, putere, respectabilitate’.
(Foarte bine. Nu e însă clar de ce au satisfacţii abstracte şi cei cu copilării fericite.)