Omul.

 Nu e vorba şi nu cred că aş avea vreo ideologie. E vorba de ideea pe care mi-o fac despre această aventură, interesantă şi în sine integral tragică, care e faptul de a fi viu. Şi această idee nu are de-a face cu banul, cu beneficiile, cu liberalismul, cu piaţa – ci cu oamenii. Cu agitaţia lor tragică şi personală. Nu mă interesează figurile oraculare, ghizii ideatici care gândesc dresaje şi propun ce e dezirabil de gândit, ori ce-ar trebui făcut cu masele. Deloc. Ci deconstrucţia relaţiilor umane într-un univers ostil şi lipsit de sens obiectiv. Omul e în centrul lucrurilor pentru că tragicul e în centrul lumii, iar omul locuieşte tragedia. Nu mă interesează nici un alt raport la lume şi nici un fel de ghidaj sau spirit sectar consolator. Cred că e integral absurd să trasezi săgeţi de orientare într-un labirint fără ieşire; aşadar din fastul credibil şi necesar al iluziilor nu mă interesează nimic. Mă îndoiesc că asta are un încadrament ideologic. E pură luciditate şi dorinţă de a rămâne, mai degrabă, – cu un preţ sistematic mare – în cadrele lucidităţii, încercând să pari destul de viu în restul timpului.