‘Zelda zâmbeşte vesel cu ochii şi cu gura în acelaşi timp, când îl vede bând vin. Am învăţat să cunosc foarte bine acest zâmbet. Însemna că ea ştia că Scott nu putea să scrie. Zelda era invidioasă pe munca lui Scott. Scott hotăra câteodată să nu mai petreacă nopţi întregi cu băutura, să facă exerciţii în fiecare zi şi să lucreze cu regularitate. Se punea pe lucru, şi, îndată ce începea să lucreze cum trebuie, Zelda începea să se plângă că e plictisită şi îl antrena în vreo beţie oarecare. Se certau, se împăcau, şi el făcea lungi plimbări împreună cu mine pentru a risipi efectele alcoolului, şi lua hotărârea să se reapuce de lucru cu adevărat, de data asta, şi reîncepea cum se cuvine. Şi apoi totul o lua de la capăt.’ (E. Hemingway, Paris est une fête, Gallimard, 2011.)
Nu s-a discutat destul despre un fenomen notabil: invidia feminină a reuşitei. E totuşi straniu şi cât se poate de curent, atât în varianta psihologică ‘il n’y a pas de grand homme…’, cât şi în dimensiunea sa morală pură. Nu se ştie de ce unele femei au nevoie de reuşita şi, simultan, de eşecul bărbatului lor, sau de certitudinea privată că reuşita lui este de fapt un eşec secret. Ele sunt capabile, astfel, de două lucruri în acelaşi timp: să-i facă scriitorului altar după moarte şi să-i muzealizeze existenţa, afirmând că au fost contemporane cu geniul, şi totodată să perpetueze credinţa intimă că nu a însemnat în fond nimic. Această dualitate stranie, această nevoie imperioasă de a crede în acelaşi timp un lucru şi contrariul său e fundamentală, şi fără ea ar fi imposibil de explicat, între altele, fenomenul văduvelor abuzive şi cel al devoţiunii nevestei-secretare.
Nu s-a discutat destul despre un fenomen notabil: invidia feminină a reuşitei. E totuşi straniu şi cât se poate de curent, atât în varianta psihologică ‘il n’y a pas de grand homme…’, cât şi în dimensiunea sa morală pură. Nu se ştie de ce unele femei au nevoie de reuşita şi, simultan, de eşecul bărbatului lor, sau de certitudinea privată că reuşita lui este de fapt un eşec secret. Ele sunt capabile, astfel, de două lucruri în acelaşi timp: să-i facă scriitorului altar după moarte şi să-i muzealizeze existenţa, afirmând că au fost contemporane cu geniul, şi totodată să perpetueze credinţa intimă că nu a însemnat în fond nimic. Această dualitate stranie, această nevoie imperioasă de a crede în acelaşi timp un lucru şi contrariul său e fundamentală, şi fără ea ar fi imposibil de explicat, între altele, fenomenul văduvelor abuzive şi cel al devoţiunii nevestei-secretare.