Mergeam cu masina spre casa. Undeva pe drum, un om in virsta, cu o tichie rosie in cap, imi facuse semn (celebrul semn al autostopistilor!) sa opresc. Desi nu obisnuiesc sa iau necunoscuti in masina, de data aceea facusem ( curios! ) o exceptie, probabil din consideratie pentru virsta omului, dublata de expresia rugatoare, intiparita pe fata., sau din alt motiv. Habar n-am. Omul se intorcea si el acasa, intr-o localitate relativ apropiata, aflata in drumul meu, si nu pregetase, de cum se urcase, sa-mi multumeasca pentru ca oprisem, la o ora atit de tirzie (se intunecase deja!), lucru pe care nu-l facusera niciunul dintre conducatorii auto dinaintea mea. Imi aratase, de departe, casuta unde sedea, rugindu-ma sa intru o clipa si sa beau o cafea. Am acceptat imediat, gindindu-ma ca nu mi-ar strica un scurt popas, dupa atitea ore de mers intins.
Ne intimpinase o babuta slaba, fragila, cu ochii albastri si parul impletit in coc, purtind, ca si batrinul autostopist, o tichie rosie pe cap, care ne astepta cu cafeaua facuta. Imi amintesc ca lasasem cheile masinii pe masa in timp ce imi beam cafeaua si schimbam amabilitati cu cei doi batrini. Dupa vreun sfert de ora ma intorceam la masina bine dispus, dar cind sa descui portiera, constatam cu surprindere ca uitasem cheile inauntru, pe masa. Facusem drumul inapoi ( nu mai mult de o suta de metri!) si batusem la usa de pe care tocmai iesisem. Dar stupoare. Usa era inchisa, iar un lacat urias (pe care nu-l vazusem la intrare!), sugera, fara dubii, ca propietarii nu erau acasa. Vecinul, de la o casa apropiata, vazindu-ma ca bat si dau tircoale usii, se apropiase si-mi spusese ca fostii locatari murisera de mult, casa fiind nelocuita. La insistentele mele, omul venise cu o ranga, smulse lacatul din belciuge si intrararam amindoi inauntru, cu o oarecare retinere. Cheile masinii mele zaceau acolo pe masa, unde le lasasem, iar omul se holba cind la chei, cind la mine. „ Asa ceva n-am mai vazut de cind sunt! spuse el in cele din urma. Si zici c-ai baut cu dinsii o cafea in seara asta?”
Am luat cheile de pe masa si am plecat de acolo grabit, fara sa-i mai confirm, ceea ce, de fapt, ii spusesem. Spaima mea cea mai mare, in drum spre masina, era sa nu-i gasesc cumva pe cei doi batrini, destul de amabili si simpatici, de altfel, pe bancheta din spate, asteptind, probabil, sa-i duc inapoi, de unde venisera. Ori lucru acesta, oricita buna vointa as fi avut, era absurd si imposibil.