Speranta

Ilie Ignat suferise un accident vascular si ramase paralizat pe partea stinga. Se chinuise aproape un an, tirindu-se prin casa, soting-soting, asteptind sa-si revina. Dupa o vreme isi pierduse speranta, se resemnase, dar nu mult dupa aceea, aflase despre existenta unei clinici de recuperare, unde medicii faceau minuni. Sunase imediat acolo, fusese programat (peste citeva luni, ce-i drept!) si incepuse sa traga din nou nadejde. Daca pina atunci zilele trecusera incet, chinuitor, din clipa aceea timpul parca prinsese aripi. In subsidiar, spera (aflind de la un prieten care trecuse si el prin asta si-si revenise complet) sa-si revina singur pina sa ajunga la clinica. Coplesit de o asemenea dorinta, se trezise intr-o dimineata mergind si miscindu-si miinile la fel de usor ca inainte de boala, si incepu sa strige.” Nu exista bucurie mai mare, spunea Sofocle, decit cea venita pe neasteptate”.