Ceea ce nu apartine timpului ne retine respiratia. Umbrele eternitatii, ce se apleaca de cate ori singuratatea este inspirata de un spectacol de frumusete, ne taie suflarea. Ca si cum am pangari nemarmurirea prin aburii respiratiei noastre! Cand toate lucrurile ce le-as atinge ar deveni triste, cand o privire furisata spre cer i-ar imprumuta culoarea mahnirilor, cand n-ar exista ochi uscati in preajma mea si as evolua pe bulevarde ca prin maracini, ca urmele pasilor mei le-ar sorbi soarele spre a se imbata de durere, atunci as avea dreptul si mandria sa afirm viata. Orice aprobare ar avea de partea ei marturia infinitului de suferinta si orice bucurie sprijinul amaraciunilor.
E urat si vulgar a scoate o afirmatie intaritoare din ce nu e plenitudine de rau, durere si mahnire.
Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindca nu pleaca din febra, din inaltimi si ameteli. Tot asa o pasiune ce nu-si extrage taria din umbrele vietii. in scuipat, in gunoi, anonimat zace un izvor mai curat si nesfarsit mai rodnic decat in impartasirea blanda si rationala din viata. Avem destule vine prin care sa urce adevarurile, destule vine in care ploua, ninge, bate vantul, apun si rasar sori. si-n sangele nostru nu cad stele spre a-si recapata sclipirea? Nu-i loc sub soare ca sa ma retina si nici umbra sa ma adaposteasca, fiindca spatiul devine vaporos in avantul ratacitor si-n fuga nesatioasa. Ca sa ramai undeva, ca sa-ti ai „locul“ tau in lume, trebuie sa fi implinit miracolul de a te fi aflat in vreun punct al spatiului, negarbovit de amaraciuni. cand te gasesti intr-un loc, nu faci decat sa te gandesti la altul, incat nostalgia se contureaza organic intr-o functie vegetativa. Dorinta de altceva, din simbol spiritual, devine natura.
Expresie a aviditatii de spatiu, nostalgia sfarseste prin a-l anula. Cine sufera numai de pasiunea Absolutului n-are nevoie de aceasta lunecare orizontala pe intinderi. Existenta stationara a calugarilor isi are sursa in canalizarea verticala, spre cer, a acestor doruri vagi dupa vesnic alte locuri si alte departari. O emotie religioasa n-asteapta consolare de la spatiu; mai mult, ea nu-i intensa decat in masura in care il asimileaza unui cadru de caderi. cand nu-i loc in care sa nu fi suferit, ce alt motiv poti invoca in sprijinul ratacirii? si ce o sa te lege de spatiu, cand albastrul intunecat al nostalgiei te dezleaga de tine insuti?
Daca omul n-ar fi stiut introduce un delir voluptuos in singuratate — de mult s-ar fi aprins intunericul. Descompunerea cea mai oribila, intr-un cimitir necunoscut, este o icoana palida pentru parasirea in care te afli cand, din aer sau de sub pamint, o voce neasteptata iti dezvaluie cat esti de singur. Sa n-ai cui sa spui niciodata nimic! Numai obiecte; nici o fiinta. si napastuirea singuratatii nu pleaca decat din sentimentul ca esti inconjurat de lucruri neinsufletite, carora n-ai ce sa le spui. Nu din extravaganta si nici din cinism umbla Diogene cu un felinar, in plina zi, sa caute un om. stim noi prea bine ca din singuratate…
cand nu-ti poti aduna gandurile si te supui, infrant, argintului lor viu — ca aburul se risipeste lumea si cu ea tu insuti, ca pari a asculta la marginile unei mari ce si-a retras apele lectura propriilor memorii scrise intr-o alta viata... incotro alearga mintea, spre ce nicaieri isi dizolva granitele? Se topesc ghetari in vine? si-n ce anotimp al sangelui si-al spiritului te afli? Mai esti tu insuti? Nu-ti zvacnesc tamplele de teama contrara? Esti altul, esti altul... ...Cu ochii pierduti spre celalalt in melancolia neprihanita a parcurilor. Despre orice — si-n primul rand despre singuratate — esti obligat a gindi negativ si pozitiv in acelasi timp.
Fara tristete ne-am da noi seama, in aceeasi vreme, de trup si de duh? Fiziologia si cunoasterea se intianesc in ambiguitatea ei constitutiva, incat nu esti mai prezent tie insuti si mai solidar cu tine ca-n clipele de tristete.
Va fi aceasta — ca si constiinta — un agent de instrainare de lume, un factor de exterioritate; cu cat ne indeparteaza insa de toate, cu atat coincidem mai mult cu noi. Seriozitatea — tristete fara accent afectiv — ne face sensibili numai la un proces rational, caci neutralitatea ei n-are adincimea care asociaza capriciile viscerelor vibratiei spiritului. O fiinta serioasa este un animal ce indeplineste conditiile de om; opreste-i o clipa mecanismul de gandire; nu va observa ce usor a redevenit animalul de altadata. Rapeste-i insa tristetii reflexia; va ramane destula imbecilitate sumbra ca zoologia sa nu te accepte.
A lua lucrurile in serios inseamna a le cantari fara a participa; a le lua in tragic — a te angaja in soarta lor. intre seriozitate si tragedie (aceasta tristete ca actiune) este o mai mare deosebire decat intre un functionar si un erou. — Filozofii sunt bieti agenti ai Absolutului, platati din contributiile mahnirilor noastre. Din a lua lumea in serios si-au facut o profesie.