Parisul..

Parisul azi. Nu că s-a terminat cu el. Dar ai impresia că o întreagă epocă, ‘literară’ etc., a fost îngropată. Peste 70 de ani, peste 200 – raşi, dispăruţi sub moloz. Cei care au răsărit vegetal deasupra sunt fără milă şi senini, n-au legătură cu nimic.
       (Art. Onfray.  Discret, Franţa o ia într-o direcţie neaşteptată. Nu ştiu dacă vor propune chiar democraţia directă, ca elveţienii, dar e clar că se schimbă ceva. Lucrurile sunt mai mai mult sau mai puţin coapte pentru un soi de revoluţie internă. Vechea reţea vigilentă a gândirii conforme, consensuale, de promptă reducere la tăcere, e uzată şi se dezintegrează.)

       Impresionat că memoria olfactivă e indefectibilă. Poţi uita chipuri, sunete, o mulţime de nume, dar ajunge să simţi un miros pentru a-ţi aminti împrejurarea de care a fost legat. Calea cea mai scurtă spre memoria inconştientă etc.

       Mereu auzi aceleaşi lucruri: naţionalism, etnicism, etno-antropologism, etnosimbolism, primordialism, ortodoxism; tare de spaţiu de imitaţie.
       Naţiunea asta care e ca şi când ar fi.

       Ce deteşti la oamenii graşi? Nu silueta, deformarea feţei sau expresia aceea de năuceală abrutizată. Dezgustător la un trup deformat nu e trupul, ci implicaţiile morale ale unui asemenea trup, presupoziţiile – lăcomie, incurie, abrutizare etc. – care-l determină. E un proces de reflecţie: nu vezi doar fizicul, derulezi în faţă o istorie. Un film. (Vreau să spun, oamenii normali sunt oameni-fotografie: o singură privire îi defineşte, le spune povestea, şi treci mai departe. Ceilalţi sunt oameni-film.)

       Informaţie despre delicaţi: Beria consemnează în jurnal că, în prezenţa lui, Stalin a plâns de două ori.

       Am observat că elogiul unei unităţi tehnice, al unei aparaturi, e totdeauna ridicol. Citeşti peste zece ani şi te pufneşte râsul.

       Punk-ul, ultima formă de raţionalism cartezian. Nici un respect pentru respect, nici un trecut, nici o aderenţă afectivă care n-a trecut mai întâi prin dorinţele tale… E drept, nici tulburare, dar nici speranţă. Defilai singur, ca o conştiinţă pură pe deasupra apelor. O mulţime de scriitori, începând cu H., îl revendică explicit.

       Beauvoir: ‘Am remarcat adesea: oamenii ai căror primi ani au fost devastaţi de un exces de mizerie, de umilinţă, de frică sau – mai ales – de resentiment nu sunt capabili, la maturitate, decât de satisfacţii abstracte: bani, onoruri, notorietate, putere, respectabilitate’.
       (Foarte bine. Nu e însă clar de ce au satisfacţii abstracte şi cei cu copilării fericite.)

Niste simple ghicitori

Nu va e dor de vremurile in care parintii si bunicii va spuneau ghicitori? Mie mi-a fost asa de dor ca m-am hotarat sa caut pe net in speranta ca voi gasi asemenea ghicitori. Nu de alta dar spre rusinea mea, pur si simplu nu mai am prin casa cartile de odinioara din care ai mei imi citeau cand eram mic. Insa despre asta cu alta ocazie.
Revenind la ghicitori trebuie sa va spun ca am ramas surprins de cat de multe site-uri cu asemenea continut am gasit. Insa de departe, unul dintre cele mai frumoase si cele mai interesante este mamicamea.ro. Aici am descoperit ca traditiile nu au murit ba dimpotriva ele traiesc si prospera.
Nu stiu cine a venit cu ideea sa adune atat de multe ghicitori de toamna la un loc insa ideea mi s-a parut pur si simplu fascinanta avand in vedere ca autorul articolului le propune cititorilor un adevarat concurs pentru copii in care acestia sa primeasca un punct la fiecare raspuns corect, iar la final, un  premiu pentru toata munca lor.
Si adevarul este ca nu cunosc copil care sa nu se bucure atunci cand parintii ii propun o ghicitoare, chiar si aceia prinsi in mrejele calculatorului, asa cum este un nepot de-al meu care pur si simplu nu se poate desprinde din fata monitorului iar orele de culcare de seara si cele in care trebuie sa isi faca temele pentru scoala sunt un adevarat chin.
Oricum, va povesteam despre faptul ca am descoperit acest site ce ofera niste ghicitori superbe si atat de rare. Iata mai jos un astfel de exemplu:
Intr-o cusca multi catei,
Toti sunt albi si rotofei -
Mama-i pune la mujdei!
Eu sunt sigur ca nu vrei
Fripturica fara ei
Asta m-a amuzat rau de tot si sincer la prima vedere nu am stiu despre ce este vorba. Adica de unde multi catei intr-o cusca si mai mult, toti sunt albi si bine hraniti, rotofei. Ei dar stai...mujdei, pai nene asta schimba treaba, inseamna ca nu sunt catelusi ci altfel de catei...Iar cand am ajuns la friptura deja stiam raspunsul. Apoi intr-o vizita peste cateva zile, i-am spus si nepotelului meu aceeasi ghicitoare. Si ce s-a mai chinuit. Mai intai a crezut ca e vorba de niste catei chinuiti, pusi sa piseze usturoiul si rasplatiti cu friptura la sfarsit. Dar, nu, ca el nu vrea caini la masa...Hehe, a durat ceva dar s-a prins, cu putin ajutor.

E..

Vreme de 60 de ani a existat o religie socialistă. Oamenii au crezut în paradisul pe pământ, în redempţiune, a existat un corpus dogmatic, preoţi intello care au oficiat cultul etc. După căderea Zidului, credinţa nu s-a pierdut, ci doar obiectul ei. Credinţa, care e în mare parte visceralitate, pură dorinţă şi necesitate de a crede, a rămas. E o disponibilitate care aşteaptă un conţinut. Religia a fost întotdeauna majoritară iar gandirea – filozofia etc. -, mereu minoritară. Mi se pare destul de evident că Zizek are dreptate: ideologia nu a dispărut, conţinutul de ideologie e intact. Nu ştiu cu ce se va umple acest recipient. Dar, cum natura are oroare de vid, se va umple curând şi dintr-o dată. E destul de puţin probabil ca umanitatea să mai dea naştere unei religii noi şi profunde: va fi, deci, o ideologie.
       Cei care se tem că au scăpat de istorie, că nu vor mai prinde Gulag-uri, să se înarmeze cu calm. Nu are sens să disperi; sunt destule şanse să nu mori până nu vei asista la debutul unuia.

Columb

Columb: ‘Locuitorii trăiesc complet goi; sunt temători şi blânzi, şi ne cred oameni veniţi din cer. (…) Am găsit aici un mare număr de insule populate cu nenumăraţi locuitori. Le-am luat în posesie pe toate pentru Alteţele Lor, cu proclamaţie şi flamură regală desfăşurată în vânt, fără a întâlni opoziţie’ (scrisoare suveranilor Castiliei, 13 febr. 1493).
       Ce simple erau lucrurile. Erau nenorocit de simple. Simplismul epocii e dărâmător.

Zelda

‘Zelda zâmbeşte vesel cu ochii şi cu gura în acelaşi timp, când îl vede bând vin. Am învăţat să cunosc foarte bine acest zâmbet. Însemna că ea ştia că Scott nu putea să scrie. Zelda era invidioasă pe munca lui Scott. Scott hotăra câteodată să nu mai petreacă nopţi întregi cu băutura, să facă exerciţii în fiecare zi şi să lucreze cu regularitate. Se punea pe lucru, şi, îndată ce începea să lucreze cum trebuie, Zelda începea să se plângă că e plictisită şi îl antrena în vreo beţie oarecare. Se certau, se împăcau, şi el făcea lungi plimbări împreună cu mine pentru a risipi efectele alcoolului, şi lua hotărârea să se reapuce de lucru cu adevărat, de data asta, şi reîncepea cum se cuvine. Şi apoi totul o lua de la capăt.’ (E. Hemingway, Paris est une fête, Gallimard, 2011.)
       Nu s-a discutat destul despre un fenomen notabil: invidia feminină a reuşitei. E totuşi straniu şi cât se poate de curent, atât în varianta psihologică ‘il n’y a pas de grand homme…’, cât şi în dimensiunea sa morală pură. Nu se ştie de ce unele femei au nevoie de reuşita şi, simultan, de eşecul bărbatului lor, sau de certitudinea privată că reuşita lui este de fapt un eşec secret. Ele sunt capabile, astfel, de două lucruri în acelaşi timp: să-i facă scriitorului altar după moarte şi să-i muzealizeze existenţa, afirmând că au fost contemporane cu geniul, şi totodată să perpetueze credinţa intimă că nu a însemnat în fond nimic. Această dualitate stranie, această nevoie imperioasă de a crede în acelaşi timp un lucru şi contrariul său e fundamentală, şi fără ea ar fi imposibil de explicat, între altele, fenomenul văduvelor abuzive şi cel al devoţiunii nevestei-secretare.

Cele mai asteptate jocuri pentru PC

Sfarsitul anului 2012 si inceputul  lui 2013 se anunta un an destul de aglomerat in privita jocurilor pentru PC ce isi vor face aparitia pe piata. Fie ca este vorba de continuari a unor jocuri mai vechi sau de jocuri noi in totalitate, mai jos veti gasi cateva dintre titlurile ce isi au anuntata apritia pe piata in perioada urmatoare.
Printre cele mai asteptate jocuri de catre gameri se afla:
•SimCity – un joc care a aparut pentru prima oara in anii 90, si care avea ca idee de baza construirea unui oras si conducerea lui. Noul joc care isi are anuntata lansarea in martie 2013 aduce pe langa  imbunatatirile vizuale, o imbunatatire a modului de joc . Pentru pasionatii acestui joc sunt sigura ca noua veriune a Simcity va va lasa o impresie placuta.
•Need For Speed: Most Wanted – este unul dintre cele mai asteptate jocuri ale anului 2012 pentru pasionatii de jocuri cu curse de masini. Un joc care te plaseaza intr-un oras american perfect pentru condus, cu sosele largi si evident fara biciclisit. Un joc dinamic care isi are anuntata lansarea la sfarsitul lui octombrie 2012
•Call of Duty: Black Ops 2 – este un joc in special pentru modul multiplayer, care se poate adresa tuturor. Indelung asteptat de catre jucatorii jocului Call of Duty: Black Ops si desi diferentele nu sunt majore fata de prima parte a acestui joc, noile imbunatatiri ar putea totusi sa ajute la castigarea unor noi fani. Lansare acestui joc este anuntata pentru noiembrie 2012.
Daca aceste jocuri nu sunt pe placul vostru poate pentru ca sunt prea complicate sau prea scumpe dat fiind apritia lor recenta pe piata la o cautare pe interent gasiti jocuri online HD mai simple si care pot fi jucate gratuit.
Indiferent care este preferinta voastra, mediul online si nu numai va ofera solutia perfecta.

Aiurea

M-am gandit sa scriu ceva. Pentru cineva. Nu conteaza cine. Experientele de peste zi s-a acumulat intr-o stare de neliniste. Poate e si C. un pic de vina. Ii este greu. Asa e cand pleci si trebuie sa inveti sa te simti bine cu tine altundeva. Incerc sa il incurajez si imi amintesc de trauma lui I. dintr-o pravalie din Nürnberg.  Doar pentru ca era bruneta, pentru ca nu vorbea bine germana, pentru ca avea doar 14 ani si nu stia exact ce soi de detergent sa cumpere. “Hier kein Diebstahl, Hausverbot!” ii rasuna si acum in urechi. Vizualizez faza asta ca pe o scena din film. Chiar ar fi o idee de scenariu. Dupa 3 beri si 3 whisky-uri C. ramane tot trist. Isi ia geaca pe el si o ia din loc cu gandurile lui multe. Nu pot sa te ajut, pot doar sa te ascult. Rahat. Despre cum am invatat spaniola cu P. Rade. Toata lumea rade. Guardando las telenovelas? Da, draga, era cea mai buna reteta. Un pic de ureche muzicala si prindeai tot.  In rest doar oameni seci azi. Multi oameni seci. Trimit cu greu un font pe mail dupa 10 minute de explicatii. Ma bucur ca am dovedit windows-ului ca pot. Flash back cu flash back-ul lui D. in fata la Grüner Salon. Toata lumea e cu prea mult alcool la bord. Doar eu nu. Dar tot reusesc sa ma plimb ca o semi-fantoma prin noapte cu faza scurta. Noroc ca teutonii sunt corecti si imi atrage unul atentia la semafor.  Ieri, de fapt alaltaieri, a fost foarte frumos. Am nimerit intr-un coltisor de lume, pe care il ador. Si e numai al meu. Pentru cateva ore… Ma uit la A. si mi se pare un om trist. Un om cu bucurii false si cu cautari infernale. Nu ma incarca cu problemele tale, fiindca te pot incarca si eu cu alte mele. Sigur nu vrei asta, iti spun eu. Lasa-ma sa raman intr-o dupa-amiaza de duminica in povestea mea de dragoste.  Acolo sunt un om fericit.

Tanti

M-am trezit intr-una din diminetile trecute si mi-am amintit de o pereche de ochi rotunzi si  greoi de albastri. Foarte linistit si cu calm mi s-a conturat pe retina portretul meu personal al lu‘ tanti de la parterul blocului de garsoniere.

O vedeam diminetile cand mergeam la scoala carand o sacosa dupa ea. Ramaneam de fiecare data minute intregi fascinata de goliciunea unei priviri clare ca apele unui golf din Marea Ionica, deloc subminate de ochelarii de tip John Lennon. Tanti, nu stiu cum o chema, nici nu cred ca am stiut vreodata,  era cocosata de cei 150 de ani pe care ii petrecuse pe lumea asta. Probabil ca de fapt purta doar jumatate cu ea, doar mie mi se parea ca e de o vesnicie aici si ca va ramane si dupa noi toti.  Era zdrenturoasa rau de tot dar cu niste ochi de o frumusete paralizanta. Toata suferinta din lume se stransese intre ridurile de pe fata ei batuta un pic de soare. Parul alb si cu o idee de onduleuri completa armonic o fata de om sfant.

Eram foarte curioasa sa ii aflu povestea dar nu se putea vorbi niciodata cu ea. Pana cand sarmana de ea n-a mai avut bani sa isi plateasca caldura si apa calda si vecinii erau nevrozati ca li se vor taia utilitatile din bloc. Nimanui nu ii pasa ce e cu ea. Se zvonea ca nu mai are pe nimeni sau ca are copii, care nu sunt interesati de soarta ei.

Imi amintesc insa o dimineatza friguroasa de iarna, cand iesisem dintr-un motiv oarecare pe balcon si am vazut-o in zapada, langa garaje, mormaind ceva neinteligibil. Am chemat-o repede pe mama. Of, s-a ratacit saraca… Nu mai stie de ea. Mama mi-a ingramadit doua portocale in mana si m-a trimis sa o ajut sa ajunga acasa. Extrem de neindemanatica si gatuita de emotie, ca trebuia sa ii adresez cuvinte reale, m-am apropiat si i-am spus „saru’mana. haideti, va duc acasa“. I-am indesat portocalele in buzunarul unui palton fara culoare si am luat-o de brat. Mirosea atat de tare a batranete… Am condus-o prin zapada din fata garajelor pana langa blocul ei. „Stiti unde sunteti, da? E bine acum?“. Ochii aceia senzationali erau plini de lacrimi. Stanjenita, am ramas pe mijlocul trotuarului, ca sa ma asigur ca ajunge unde trebuie. Am ramas cu un „multumesc“ inghesuit in ureche de rafalele de vant.

Cateva luni mai tarziu, ma intorceam dintr-o excursie acasa si am observat geamurile larg deschise de la garsoniera ei. „A murit, saraca“, mi-a spus mama.  A murit singura, fara sa fie nimeni s-o stranga de mana, s-o asigure ca se duce undeva unde nu trebuie sa stranga bani pentru caldura. Doar pentru mine mai exista o privire albastra, cu o istorie nedescoperita in spate.